Ai deschis blogul.Te miri ca nu se scrie constant despre ce fac.Dar de ce nu s-ar scrie ,despre ce nu fac…!?
nu fac pe dracu in patru
nu fac mai mult decat poti suporta
nu fac pe blogerul profesionist
nu fac comentarii pe alte bloguri
nu ma intereseaza daca nu semanam
nu te judec daca ai ajuns aici.
De aici pana acolo mai e un singur NU

Incep sa scriu si fiecare propozitie se desprinde din fraza ca si cum ar fi fost o membrana dintr-un muschi.

Dupa primele propozitii doare putin ,dar dupa, ti-ai dori sa doara macar la fel ,dar nu se intampla mare lucru.
Atunci intervine intrebarea”de ce scrii?’’si desi uneori nu ai vrea sa recunosti , ajungi la raspunsuri de genul:
Scriu pentru a demonstra ca m-am schimbat si am idei noi,scriu pentru ca altii o fac mai prost,scriu ca sa ramana,(aici actul seamana putin cu scrijelitul pe copac)scriu pentru parerea mea,scriu ca sa nu se vorbeasca gresit,scriu pentru a fi judecat,scriu pentru povesti,scriu sperand sa ma aud cand ma vad,scriu cu placerea ultimei picaturi de cerneala inainte de cuvantul care te schimba.

Vlad Craioveanu!

Acum doua saptamani, vorbeam cu un cunoscut om de radio, care mi-a spus raspicat ca nu-l place pe Vlad Craioveanu! Cand l-am intrebat de ce, mi-a raspuns ca nu-l place si gata! Nu-mi plac enunturile neargumentate, nu-mi plac raspunsurile neargumentate! Lipsa argumentelor se justifica doar in arta. Poezia n-are nevoie de argumente, un tablou, care te lasa cu gura cascata, n-are nevoie de argumente, o statuie de gheata sau de piatra n-are nevoie de argumente, cand vorbesti despre un om sau munca cuiva ai nevoie de argumente. Sau, daca nu, de adaugirea “nu-mi place, pentru ca nu e genul meu, nu-mi place, pur si simplu, nu-mi place, fara motiv!”. Evident, nu e greu ca Vlad Craioveanu sa devina antipatic cuiva, ba, mi se pare ca a facut tot ce i-a stat in puteri sa devina antipatic tuturor. Oare, asta n-ar trebui sa ni-l faca simpatic? Macar, asa, ca sa fim contra lui! Fara doar si poate a urmat o reteta, dar nu urmeaza toti retete?! Daca ne uitam in jur, aproape toti oamenii de radio cu oarece notorietate, ca sa nu mai vorbim ca cei imediat recognoscibili, aproape au abuzat, s-au dat peste cap sa fie cat mai enervanti posibil! De ce?! Aidoma copiilor, in felul acesta, atrag atenia asupra lor, devin mai usor de identificat, te contrariaza, inconsient vrei sa-ti iei revansa, asta te determina sa-i asculti, iar si iar, pana ce, inevitabil, iti devin simpatici. Inevitabil, unii! Ca, la altii, cinste noua, inevitabilul nu se produce! Eu cred ca radio inseamna voce! In primul rand, voce! Nu vezi omul, uneori nici nu stii cum arata, nu vezi imagini, nu vezi litere, nu vezi culori. Ai doar o voce! Cu si dupa ea te duci! Cu unele voci ne obisnuim pentru ca le-am tot auzit, uneori, ne-au placut enunturile din spatele vocilor respective, ne-a placut un banc sau o poveste. Iti devin recognoscibile prin prisma obisnuintei sau intamplarii de-a le asculta. Sunt insa voci pe care le auzi pentru prima oara si iti raman in cap, nu le mai uiti sau confunzi! Ma refer la vocile de radio, ca, in rest, sa ne fereasca Dumnezeu! Dupa umila mea parere, Vlad Craioveanu este este cea mai buna voce din peisajul autohton de radio! Asa cum ii spuneam confratelui sau de meserie, are o voce de bolovan sisific. Te duci cu ea pana sus, te pravali cu ea in prapastie. Cred ca omul acesta a fost facut pentru radio, sau pentru a vorbi multimii cu o prelata pe fata. Are o voce puternica, recognoscibila, curata, neparazitata, clara, nu depaseste octavele alea neingaduite, care irita, asalteaza, cersesc, cand vorbeste cu voce joasa, vocea lui ramane tot de forta, lucru greu de realizat, vocile joase intrand in registrul intimitatii, parteneriatului, abdicarii. L-am ascultat, de nenumarate ori, uzitand octavele joase, calme si ramanand tot de forta, de parca ar fi urlat pe un stadion. Asta inteleg eu prin vocatie, dincolo de experienta intr-un domeniu si slefuirea profesionala. Cred ca Vlad Craioveanu vine cu date native incontestabile, cel putin in ceea ce priveste vocea din dotare. Si cum, la radio, prima intalnire este cu vocea, apoi cu povestea, cuvintele, enunturile, Vlad Craioveanu se afla, din start, pe locurile privilegiate ale pistei. Ca sa-l ajungi, trebuie sa sprintezi! Spuneam adineauri, ca personajul s-a nascut ca sa vorbeasca cu o prelata pe fata! Dar l-am vazut si la tv, adica fara prelata pe fata, si m-a castigat si atunci! Va amintiti, desigur, de emisiunile alea bizare, a productiilor Zero de la Pro Tv, in timpul cand Vlad Craioveanu presta in trustul Media Pro si ca om de radio, si in pozitia, total inedita, de vedeta tv ( inedita nu pentru el, ci pentru noi, care nu eram deloc pregatiti pentru genul acesta de emisiuni, chiar daca vazusem sau stiam ca, afara, aproape se clasicizasera. Adica, trecusera de la soc, stupoare si oroare, la o receptare pozitiva a unei altfel de normalitatii). Noi inca eram departe de orice forma de receptare, pe vremea cand Vlad Craioveanu era pionierul unui gen, care, astazi, e insailat, de cum o fi, de foarte multi, care apar la televizor si vor sa faca pe ciudatii. Nu e de ajuns sa vorbesti si sa te porti incoerent pentru a fi bizar. Poti ramane al naibii de previzibil si de banal, fiind incoerent pana lesini. Ce mi-a atras atentia la Vlad Craioveanu era ca se lua in serios! Nu se lua in bascalie, ca sa ne faca sa radem, ci, lucru neasteptat, se lua foarte in serios. Nu la modul ca-si dadea importanta, ci era, suta la suta, acolo. Ceea ce facea, paradoxal, dincolo de neseriozitatea explicita si evidenta, era serios, la modul ca nu era nici “un fel de camera ascunsa”, nici genul acela de cacialma, nici genul de facatura cu ajutorul complicilor, prietenilor, dusmanilor, noptilor de oroare sau nu, etc. Vlad Craiovenu a gasit modalitatea de-a pune la cale niste orori, in modul cel mai serios. Imi amintesc cu cata incrancenare si convingere arunca puiul ala peste gard; parca intreaga lui viata depindea de aruncarea puiului. (Improvizase el o pastila cu puiul poporului, intr-un fel de campanie electorala, de viziune proprie). Imi placea ca muncea, ca era acolo, ca facea eforturi, ca traia, ca facea totul ca si cum ar fi avut de rezolvat lucruri personale de mare necesitate; il priveai si nu mai era o gluma, nu-ti mai venea sa razi, il urmareai, uneori, ca pe un altfel de Adelin Petrisor, omul avea multa treaba, ca o rezolva la televizor, e o alta discutie, era ca un Don Quijote care se lupta, nu cu morile de vant, ci cu monstri din poveste, un erou profund nebun, dar adorabil si convingator! Era atat de serios si de pornit sa-i pupe pe oameni, in cur, pe strada, tragea de ei, ii abrutiza, mai avea putin si ii batea, numai sa-i pupe in cur. Imi amintesc fetele oripilate ale vanzatoarelor alora de la un magazin de haine de dama, pe care Vlad Craioveanu le implora, ameninta, santaja haotic si tot ce mai nimerea, sa-l lase sa faca dragoste cu un manechin din vitrina magazinului. Vanzatoarele trecusera de soc, de stupoare, de neintelegere, erau intr-o zona a intelegerii totale. Atat erau de oripilate! Nu mai intalnisera un astfel de nebun, le era necaz ca nu mai sunt si altii sa-l vada, frumusetea era ca in loc sa gaseasca solutii, tratau nebunia, pe care le-o oferea Vlad, la cote paroxiatice. Cum faceau si telespectatorii care il intelegeu si urmareau. Sau faza cu vibratorul pe care Vlad Craioveanu il vantura intr-un castron in magazinele de la Romana, rugandu-se de cliente si de personalul magazinului sa-l ajute sa bata ouale alea din caston…! Desi, penisul acela din plastic, care vibra, era in mod, atat de evident, un penis si toata lumea s-a prins, femeile au dat o mana de ajutor, cu toata jena posibila, pentru ca personajul cu penisul era acolo, in intamplare, mai mult decat in dorinta de succes a intamplarii. Nu e vorba ca Vlad Craioveanu e un actor bun, ca nu e, nu vorbesc de ce reusite or fi fost poantele, e foarte posibil sa fi fost copiate, habar n-am, oricum nu poantele, reusite sau nu, mi-au placut, ci faptul ca un gen nou de productie pe o piata neformata, neavizata, precauta, plina de pudori si prejudecati a reusit sa se impuna, chiar daca pentru putini, ca un gen de emisiune nici hibrid, nici camera ascunsa, nici complotul complicilor, ci un ceva de sine statator, cu o alura profund occidentala. Imi amintesc o intamplare. Eram copil, eram la o nunta cu ai mei. Un vecin de masa, sugubet, gras si beat turta, ne-a spus ca el e tamplar si nevasta-sa e femeie de servici la o scoala generala. Dar, cand ea se va intoarce la masa, de la dans, ne-o va prezenta drept directoarea scolii. Fara sa stiu de ce, mi s-a rupt inima! Nevasta, mica, slaba, cracanata, ciufulita si imbracata saracacios, s-a intors la masa, rosie ca focul de cat jucase, a ras prosteste, cat a baut un pahar de sifon, foarte serios si afectat, sotul ne-a prezentat-o: “ Ea e sotia mea Mareta, e directoare la scoala nr 2, responsabilitatea si educarea copiilor au facut-o mai severa si mai rezervata, sper insa sa lase severitatea deoparte si sa-si aminteasca ca, la o nunta, e om ca toti ceilalti! Oamenii se intreaba cum, de ea, daca e directoare de scoala, m-a luat pe mine, care sunt mai prost ca ea, eu sunt un simplu tamplar, si eu le raspund tuturor ca nu te pui cu dragostea. Nu-i asa nevasta?”. Femeia ciufulita, hlizita toata, a suferit o metamorfoza subita. Din femeia sleampata, care se asezase la masa, crescuse, miraculos, ca dintr-o matca-carcasa, o regina nebanuita! Recapatase controlul asupra fizionomiei sale, trasaturile i se sculptau, cu repeziciune, in trasaturile proprii de mai inainte, gura labartata isi gasea identitate in taietura buzelor, ochii poncisi se curatau si focalizau limpede,… cand ne-a vorbit, timbrul vocii capatase stabilitate si acuratete…ne vorbea de planurile scolii pe urmatorul cincinal, de orele de dirigentie, de necesitatea invatamantului, de clasele defaforizate, de pedagogie, era atat de reala, era acolo, era vie, era credibila, era directoare! Era la fel de directoare ca orice alta directoare! Mi s-a parut absolut fascinanta; gasesc si intamplarea si personajul la fel de fascinante si azi. Multi, la prima mana, ar spune ca asta e ipocrizie. Sau sarlatanie. Sau uratenie. Eu vad altfel frumosul si uratul. Deopotriva, ambele habiteaza si guverneaza sufletul si conditia umana, manifestarile noastre sunt alchimistii bizari ai frumosului si uratului. Doamna directoare Mareta era cumplit de frumoasa, din punctul meu de vedere! La fel, cred si azi. N-am gasit-o grotesca, sarlatana, fatarnica; mai fatarnica mi se parea mama, cand facea pe interesanta! Maretei tocmai i se indeplinise un vis ascuns, era de datoria ei sa-l traiasca, visele noastre nu se implinesc in fiecare zi, iar Mareta si-a facut datoria cum se cuvine. A mai pus si pasiune, desi n-o obliga nimeni! Toti vrem sa fim cineva, sa insemnam ceva, sa contam; conventia sociala si cea umana ne obliga sa credem ca numai fiind ceva anume, putem avea un destin maret. In seara aia, din punctul meu de vedere, Mareta a avut un destin maret si n-a precupetit niciun efort sa se ridice la nivelul lui. A facut asta cu teama, eforturi si credinta. Tanti Mareta a fost directoarea scolii si, prin eforturile sale, a facut cinste functiei cu care o investise nebunul de barbatu-sau! Eu asa cred! Ma puteti contrazice, va rog! M-am intrebat, ceva timp, de ce “Don Qihote” a lui Cervantes este considerata, si azi, una dintre cele mai bune carti pe care le-a dat vreodata umanitatea. Pare mai mult o poveste pentru copii, un romantic incurabil sau un nebun sadea se ridica, intr-o zi din patul in care il tintuiau batranetile, isi pune o platosa grea pe umerii batrani, isi ia o sulita, pe care numai Dumnezeu stie cum o duce, isi trezeste batranul servitor din somn, il investeste cu titlul de scutier si pleaca sa reinvie cavalerismul pe lume. Se lupta cu monstrii imaginarii, cu personajele malefice ale lumii din inchipuirea lui, doarme pe unde apuca pe drum, mananca mai nimic, poarta, saptamani in sir, o sulita grea, tantosa si izmenita in vant, in ciuda bratului batran si slab, isi petrece zilele in arsita soarelui si in saua calului, efort imens pentru varsta lui, si se lupta cu personajele negative ale lumii. Nu se preface, nu trage chiulul, n-o face pentru celebritate si mediatizare, omul chiar munceste pe bune! Vai de batranetile lui! Nu mai conteaza ca se lupta, de fapt, cu morile de vant, cu cate-un magar sau cateva negustorese grase, intoarse de la targ. Omul lupta cu toata credinta pentru cauza lui, nu precupeteste niciun efort, nu-si bate joc de nimeni, nu vrea sa ne pacaleasca. Cel mult, isi bate joc de sine, se pacaleste pe sine, iar actul in sine, prin credinta si dedicarea eroului, devine misterios, romantic si suav. Ca si la Mareta si-mi asum hazardarea comparatiei! Intr-un alt metru si registru, asemanator, dar pe alta autostrada, vreau sa supun atentiei fenomenul de-a fi acolo, de-a face lucrurile pana la capat, de-a fi autentic in ceea ce faci, evident, in registrul romantismului si dedicarii contemporane. Si, in special, cand e vorba de lucruri atat de la vedere, cum presupune televiziunea sau radioul. Sunt (o sa le spun, generic, vedete) vedete care ne pacalesc! Fac totul ca sa ne pacaleasca, joaca tare, joaca bine, par aproape la fel de acolo ca si cum ar fi acolo, si-au invatat lectia de vocatie si cea de celebritate, sunt la fel de convingatoare, uneori, ca cele autentice. Sunt semne cand ne pacalesc, dar avem prea multe pe cap ca sa mai fim atenti si la semne. Nu zic ca Vlad Craioveanu n-o fi avut intentia sa ne pacaleasca, sunt sigura ca a avut-o de mii de ori, ca si incercat de mii de ori, ar fi fost nebun sa n-o faca, parerea mea, insa, ca separat de intentie si de incercare, lui Vlad Craioveanu chiar i-a iesit pe bune sa fie autentic. Uneori, e dezlanat si incoerent anume pentru a crea si sugera zona pe care si-o doreste, poti sa crezi c-o face special, cum e si normal sa-ti pui problema, cum e si normal s-o faca, insa, daca esti atent la enunturile lui scurte si la obiect, la gaselnitele acelea rapide lingvistice si de rationament, te prinzi ca omul n-are nevoie de meshe, are, pe bune, o claie de par de la mama natura. Bine, in cazul lui, chiar se intampla, si in afara metaforei, sa aiba o ditamai claie de par, motiv pentru care ma simt nevoita sa subliniez ca nu la claia lui de par din dotare ma refer, ci la spatiul lui locativ artistic. Cred, si e doar parerea mea, ca are ditamai astfel de spatiu locativ, isi mai da doar, uneori, draperiile la o parte, pentru a creea iluzia optica a maririi spatiului, doar pentru ca usor exhibitionist si asta i se potriveste de minune. Fara exhibitionism si histrionism, Vlad Craioveanu ar parea blazat. Cele doua fac parte din modestia lui fata de noi si din forma lui personala de generozitate, travestita in teribilism dintr-acela. Noi, toti, il stim pe Vlad Craioveanu de la emisiunile acelea demente de noapte de la Pro FM, de la productiile zero, la fel de demente, de la matinalurile radio gherila, unde omul seamana cu el, constant si de atata timp. Eu am banuiala aproape de convingere, ca Vlad Craioveanu nu se foloseste de tot potentialul din dotare, treaba lui de ce, poate nu stie, poate n-are motive, dar parerea mea, atat de subiectiva, este ca Vlad Craioveanu daca si-ar da drumul cu totul, ar rupe! Apelez la subterfugiul argotic, pentru a diminua din pretentiozitatea afirmatiei, in care chiar cred si de care nu ma dezic! Vlad Craioveanu are o pasiune si-o visceralitate rar intalnite la cei ce fac aceeasi munca ca el. Cu astea a venit de acasa, nu s-a impaunat ca a vazut o paunita. Mai are o forta extraordinara, pe care, nu stiu de ce si-o tine in frau. Are expresivitate, plasticitate si demonstrativitatea aceea vocationala. Mai are ceva ce eu apreciez foarte mult – nu tine, domnule, atat de mult la enunturile lui! Le abandoneaza cu usurinta, le lasa in vant, abdica de la ele, uita de ele, le paraseste, pe unde apuca, si-o ia pe alta strada. Nu tine de ele, ca si cum ar fi singurele pe care le-ar putea gasi, la care ar putea apela. Una, doua, nu mai stie cine sunt, ca si cum n-ar fi ale lui. Ai putea pune pariu ca le si scuipa, daca se intalneste cu ele intr-un bar. Mai are ceva foarte misto, spune la prima mana si spune bine! E obligatoriu sa fii dezinvolt in aceasta meserie, dar la Vlad Craiovenu pare, uneori, ca vorbeste din somn, din autobuz sau din betie. Adica, nu se vede deloc efortul. Vorbeam de o banuiala de-a mea in ce-l priveste! Desi il pozitionam in zona dementei, c-asa ne-am obisnuit si asa ne-a obisnuit, cred ca personajul in cauza ar face fata, cu brio, unui gen, diametral opus, la care nu ne-am astepta vreodata. In primul rand, l-ar ajuta vocea, care datorita octavelor bune, ar putea fi ajustata, cu usurinta, pentru registre grave, credibile, grele. Dincolo de visceralitate, pasiune, capriciozitate si forta, vocea lui Vlad Craioveanu are tonalitati calde, intime, pasionale. Vlad Craioveanu ar putea convinge multi oameni, de ce-ar vrea el sau ar vrea altii, cu vocea lui, daca i-ar da prin cap sa faca asta! Mama natura l-a harazit cu voce pentru manipulare si persuasiune. Nu cred ca stie, ca ar folosi-o altfel si i-ar schimpa putin inflexiunile. Dincolo de toate, il gasesc pe personaj la fel de expresiv si bun si ca om de radio si ca om de televiziune. Ma intreb de ce nu mai face televiziune, dar e treba lui. E un personaj cu specific, carisma, identitate artistica, plasticitate potrivita genului. Are o matrita bine definita, are o marca a lui, il identifici usor, te scuteste de orice efort de identificare, ceea ce e mare lucru. Ce nu-mi place la el? Il suspectez de niste lacate, cu care nu stiu ce vrea sa faca, ce intentioneaza, in ciuda dezinvolturii maxime, imi creeaza, uneori, impresia de embargou, de interdictie, pe care si-o pune singur, de cenzura inconstienta. Stiu, suna paradoxal si anapoda, pe Vlad Craioveanu numai de autocenzura si autoembargou nu-l poti suspecta si, totusi, urechea mea oarecare de evaluator imi spune ca tupeul lui maxim e doar o compensatie pentru tupeul cenzurat. Si nu pricep de ce! Pare sa aiba toate datele pentru tupeul necenzurat. In afara de asta si de altele mici, insignifiante, despre Vlad Craiovenu numai de bine, cu tot subiectivismul de rigoare!

Ăsta e interviul care îmi este cel mai drag. Nu ştiu dacă este cel mai bun. Da’ e cel mai mişto.

Cu Vlad Craioveanu e complicat să vorbeşti serios. Eu am încercat. S-a întâmplat la răcoarea unei umbrele la Golden Blitz. Am hotărât să luăm masa acolo într-o dimineaţă. În prima jumătate de oră a interviului am aşteptat să ni se aducă comanda. În cealaltă parte ne-am dat seama că încă nu o dădusem. Urmează un interviu cu Vald Craioveanu serios şi de cele mai multe ori nu.

Mai ai entuziasm?
Sincer să fiu nu mai am etuziasmul ăla de început. Acum am ambiţii.

Entuziasmul este determinat de ambiţie.
Entuziasmul e ca o stare. Ambiţia e un pic mai raţională. Ai ambiţie da’ trebuie să fie şi un pic de realitate în ea. Aşa am ambiţia să fiu preşedintele Americii, da’ Condoleezza ce spune?! Ambiţiile trebuie să fie mai pământeşti.

De ce ai plecat de la ”Pro”?
Cred că oricum îmi depăşisem termenul. După 7 ani nu ştiu ce aş mai fi putut face. M-am uitat la ce a urmat, după ce am plecat.

La ”Dansez pentru tine” n-aveam nicio şansă. În radio s-a schimbat formatul şi se adresează unui public mai tânăr. Eu deja nu mai vroiam să mă prostesc. Îmi place să mă prostesc şi acum, da’ mă prostesc pentru alţii. Pentru alt public.

Te prosteşti cu maturitate…
Ne prostim cu înţelepciune.

Răzvan Exarhu te-a adus la Guerrilla?
Nu. Liviu Mihaiu. După ce am plecat de la ”Pro” eram uşor bruiat. Nu ştiam ce-o să se întâmple. Nu ştiam cum o să mă descurc la noul locde muncă. Aveam un copil… am cam tremurat un pic. După deriva asta de început, lucrurile s-au mai sedimentat.

Tu, Dobro şi încă câţiva, sunteţi ca la fotbal, ”generaţia de aur”. Eu sunt tentat să vă întreb cât mai rezistaţi.
Uneori nu e nevoie să ne întrebi, că ne întrebăm singuri. Bă… nu vine unu’ tânăr să ne ia căpăţâna la toţi?!

Aş fi venit eu, da’ n-am dicţie.

Abia aştept să vină cineva să-mi fie frică… băi vine ăsta şi-mi fură pâinea. Să simt că trăiesc. Să mă motiveze.

Eşti demotivat?
Sunt în concediu. Am o singură motivaţie. Să mă întorc vesel.

Te-a concediat Dobrovolschi.
Da. Ne-am concediat reciproc.

Am citit o biografie a ta din care reişea că te-au concediat o grămadă de indivizi.

Am o aversiune naturală faţă de putere. În momentul în care m-am apucat de radio am avut pretenţia să am şi libertatea totală a dj-ului. Consider că dacă mi se dă un microfon îmi asum şi reponsabilitatea celor pe care le zic. E vorba de libertatea de exprimare. Totuşi, dacă eram aşa nebun nu mă mai angaja nimeni.

Tot reponsabilitate ar fi fost şi aceia pe care cei care te-au dat afară ar fi trebuit să şi-o asume. Eşti un om cu rating.

Pe mine m-a şi motivat datul acesta afară. De câte ori am plecat dintr-un loc, de atâtea ori mi-am dorit să-l distrug. N-am plecat cu coada între picioare. Am plecat cu un scop. Încă nu i-am distrus pe toţi. Mai am timp.

Interviul ăsta trebuia să-l facem acum o săptămână, da’ ţi-ai pierdut telefonul.

Da. Dintr-un exces de distracţie. Am fost cu nişte prieteni şi am sărit în apă cu el.

Cum îţi populezi concediul?
Plec în Italia cu nişte prieteni. O să mă mai duc în Anglia şi apoi în Grecia cu copilul.

Tu crezi că pari un bărbat care ar avea un copil?
Băi nu mă interesează ce par. Mă interesează ce sunt. Eu ştiu că sunt un om cu un copil.

Ai 30 de ani. Acum câţi ani te-ai căsătorit?
Acum vreo 4 ani.

Păi de ce s-a ajuns aici Vlade?
Să-mi iau de-o grijă. Am zis s-o fac acum, să nu mai am surprize. Poate se răzgândea.

Eu privesc cu admiraţie la toţi paşii ăştia pe care i-ai făcut, da să nu-mi spui tu mie că nu ţi-ai înşelat soţia.
Păi nu-ţi spun ţie. Nu spun la nimeni.

Tu semeni cu Howard Stern.
S-a mai spus.

Era inevitabil să te întreb.
Ca stil am fost prin zona aia o

perioadă. Da’ pe atunci nu ştiam cine e. Îl auzeam pe Gheorghe pe holuri pe la ”Pro”, stătea de vorbă cu nişte directori de acolo şi vorbeau de mine. M-a chemat şi îi spunea unuia că sunt Howard Stern al României. Nu ştiam dacă e bine. După vreo 2 ani a apărut filmul ăla cu viaţa lui, pe HBO: ”Private Parts”. N-ar fi rău să semăn şi la conturi cu el. Să fie treabă până la capăt.

Tu de când lucrezi în media?

De la 15 ani. Aveam un top la Radio România Actualităţi. N-a fost un început spectaculos, pentru că aveam emoţii. Au insistat cei de acolo să vin, că eu nu mai vroiam. Nu-mi plăcea vocea mea. Lor tocmai vocea li se părea bună. La insistenţele lor tot am venit, tot am venit, până a început să-mi placă şi după aia nu au mai scăpat ei de mine. Bine, după un an am trecut la radiouri comerciale.

Şi deci aşa te-ai pornit tu.

N-am pornit pe ideea să mă iubească toată lumea şi să vadă ce frumos şi carismatic sunt. Am pornit cu ideea că urăsc societatea în care trăiesc iar ura poate fi o sursă de energie la fel ca şi iubirea. Am pornit cu gândul că pot schimba ceva. Îmi menţin şi acum ideea, da’ nu mai încerc să sparg zidurile cu fruntea, ci sunt atent unde trebuie lovit.

Ai ajuns ce ţi-ai dorit?

Cred că am ajuns ce am meritat.

Din ce am mai vorbit am reţinut că vrei să te apuci iar de televiziune.
Nu ştiu dacă o să mă apuc sau nu. Lucrurile nu se mai desfăşoară aşa de superficial ca înainte. Am refuzat multe proiecte până acum.

Zi-mi unul pe care l-ai refuzat de nebun ce eşti.
În vara asta am refuzat ceva de la colegii tăi de la Kanal D. Era un show cu streaptese.

Îmi plăcea ce făceai pe vremuri la ”Zero”, pe ”Pro TV”.

A fost o emisiune epuizantă din punctul meu de vedere. Iei o cameră, îţi iei regizorul, te duci pe stradă şi faci show. Expunerea e foarte mare. Intri în contact direct cu oameni cu care altfel nu ţi-ar face plăcere să stai de vorbă. Făcând asta în fiecare săptămână, în 3 ani te cam stoarce. În general îmi place să fac tot timpul altceva. De asta am şi acceptat ”Mari români”. Era ceva nou.

Mi-ai adus aminte. Ai câştigat la ”Mari români”. Eşti un mare român.

Sunt şi premiat de Mitropolitul Moldovei.

Tu cam eşti ironic cu oamenii religioşi.

Eu cred că Dumnezeu a avut simţul umorului pentru ca m-a lăsat să trăiesc până acum. Interpretezi greşit .Eu chiar nu am nimic cu oamenii religioşi, doar că mi se par foarte mulţi făţarnici când vine vorba de religie.

Cat spatiu in care nu suntem alterati ,mai exista pe televizor.?Cat spatiu pozitiv mai acopera televiziunea?Ei bine singurul spatiu evident ca si continut pozitiv, ramane cel publicitar.Muzica pozitiva ,mesaj pozitiv,fete pozitive,voit pozitiv absolut totul.Voitul pozitiv, o sa ramana singurul spatiu pozitiv din media.Restul bazandu-se pe o filosofie ieftina si comoda va functiona pe principiul vrem raul pentru ca asa il cere ratingul ,respectiv dorinta ascultatorului telespectator,.E atat de comod sa nu evoluezi……Poate la fel de comod ca si a fi indiferent.Publicitatea cumpara televiziunea pana cand va ajunge ca numai ea sa fie singurul lucru pozitiv difuzat.acum eroii nu mai sunt oamenii in totalitate ,acum Milka salveaza vieti in direct la tv si daca ma intrebati pe mine,de cine as vrea sa fiu salvat?Pai sigur as spune… de catre laptele zuzu care si-a vandut fabrica sa ma salveze de la salvare.

Publicitatea va da un nou start evolutiv imaginii televizate ,abia atunci cand se va ajunge la nivelul maxim de dependenta a consumatorului fata de ea deci ar cam fi cazul..

Un patrat de sticla a ajuns sa se joace cu starile,sentimentele,aspiratiile,verbele sau intreg eul unei natiuni..Acum doar spun ca:Raul intotdeauna va fi mai filmat decat binele..Din pacate ,binele nu este atat de evident ca sa poata fi filmat.El este trait si uitat…Este putin, greu de gasit,trebuie sa cauti, nu gasesti si pierzi timp.Si sa nu uitam ca e atat de invocat, incat se perimeaza pe zi ce trece.

Atunci cand vine vorba de raul tau,il recunosti dar te eschivezi spunand ca al tau nu este cel mai mare rau dintre toate.

Raul necesar(un accident nu strica din cand in cand ,ca sa afli ce patesti daca te simti prea bine’)raul involuntar nu se pune , asa ca mai bine raul rezultat prin manipularea ta….Iar tu,cand te prinzi, te disculpi prin a spune ca esti rezultatul lor, tuturor manipularilor,adica un mutant social nevinovat..Orice superficial care se respecta stie asta si o foloseste .Dar pana cand?Pana cand nu va mai reprezinta un rau si devine printr-un periaj frumos:bine.